Uneori mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă Dumnezeu creea o lume perfectă?

   Cum ar fi dacă singurul defect al omului ar fi că nu poate fi mai presus decât El. Probabil toată lumea s-ar simţi împlinită, nu ne-am plânge zi de zi de calvarul vieţii pe care o ducem, nu ar mai exista nemulţumiri între oameni şi  toată lumea ar fi de succes.

Nu ar mai exista vagabonzi, esecuri, dezamăgiri în iubire, oameni ai străzii sau suflete pierdute în ţara nimănui.  Dar nici frustraţi nu ar mai exista care oricum erau în plus şi de fiecare dată spun că nu poţi face ceva ce ei nici măcar nu au încercat.

Dacă ar exista o astfel de lume, ar fi suficient să ne uitam în stânga şi să vedem femeia perfectă iar în dreapta bărbatul ideal. Peste tot chipuri şi oameni fără cusur, frumuseţea ar fi la ea acasă urmată de liniste şi calm. Totul ar decurge în cel mai perfect mod iar oamenii mereu binecuvântaţi. Războaiele şi oamenii înşelaţi ar fi filme de mult uitate sau acţiuni cu finaluri tragice dintr-o lume în care oamenii erau veşnic încercaţi.

   Dar nu exista şi e mai bine asa! Decât o frumuseţe eternă, prefer o faţa senină la adanci bătrâneţi, care să reflecte toate încercările vieţii, pe care le-am primit de multe ori cu bucurie şi cu durere-n suflet.

Prefer să trăiesc zi de zi ca şi cum ar fi ultima din viaţa mea şi în care să mă pot bucura de frumuseţea naturii, de ciripitul pasărelelor şi de toate  acele lucruri pe care D-zeu l-ea creat pentru noi. Si asta mă face să mă simt un om important, un om împlinit, un om adevărat şi de ce nu mai presus de toată perfecţiunea. Pentru că din noroi se nasc cei mai frumoşi nuferi, din esec cele mai măreţe realizări si din suferinţa cea mai placută fericire.